| Author |
Message |
Hot_Cookie
Wir Schliessen Uns Ein
Joined: 18 May 2006
Posts: 765
Location: 7 hills and one more... |
|
 Ana |
 |
-Alex, micul-dejun?
-Doar o cafea... se auzi de undeva, din susul scarilor frumos brodate in lemn.
Ana studie ridicol de vigilent acel „sus” perfumat mereu a piersici calde. Parca vedea o umbra disperata pe sub usa atat de alba, asezata cumplit de convenabil in capat de scari ca un rai pamantean. O ametea dilema petei intunecate de pe podea de-a-se plimba din stanga in drepta sau din dreapta in stanga. Plictisita, Ana pasi spre bucatarie cu mersul ei parca plutind. Era asa de usor sa faci o cafea in zilele astea... sa apesi un buton. Ana ridica un deget lung si apasa parca cu ciuda. Avea atatea intrebari, iar aparatul infipt bine in perete nu-i raspunsese niciodata. Ii era dator, dar ce conta? Cafeaua curgea neagra in pahar...
Se auzi o usa. Era usa alba, Ana ii stia prea bine glasul de alama. Tocuri pe scari... si Alex intra in bucatarie cu par si zambet a o mie de raze.
Ana puse paharul pe batrana, dar nobila masa, situata imperial in mijlocul incaperii, primejdios de aproape de usa.
-Poftim. Cafeaua-ti fara suflet...
Alex ramase neimpresionata. Se aseza cu zambet atotstiutot fixat pe fata-i poate un pic prea maslinie, si degusta gratios drogul obscur din pahar.
Ana se puse pe scaunul de vis-a-vis. Lua cutia cu lapte, asezata demult pe masa pentru a cuceri temperatura camerei, si isi turna in bol inecandu-si cerealele cu bine-cunoscuta cruzime matinala. Ridica lingura si o puse la loc. Isi inalta putin nasol parca a alege oxigenul pe care sa-l respire din aer. O privi pe Alex pe sub gene:
-Hmm... a ce-mi pute mie?
Alex lua inca o gura din paharul patimas:
-A Chanel...
Ana zdrobi delicios o întâia lingura de cereale. Se gandi o clipa privind intr-un colt de vis.
-Da... intr-adevar pute bine.
Isi muta privirea spre Alex, care zambea prin cafea: ochi-i erau dragalase semiluni turcesti intoarse de-un vant desertic. Ana zambi cu ea.
Alex, cum ii spunea din inceputuri prafuite, nu era fiinta draga careia sa-i zica „mama”, nici sora matura, responsabila sau macar mai mare. Era matusa ei sau cum ar fi numit-o altii „tutore”. Totusi demult renuntase sa-i spuna „domnisoara” sau macar „Alexandra”. Ea era Alex, prietena ei cea mai buna, sau cel putin asa ar fi prezentat-o daca ar fi avut cui. Ana nu avea alti prieteni, nici doar amici, ci poate cunostinte trecatoare.
-Azi e o zi mare... simt eu.
Alex ii facu caracteristic cu ochiul de dupa paharul strans autoritar in maini.
-Au mai simtit si altii... cum ar fi...
Ana o cerceta geana din geana, incruntandu-se usor. Cafeaua nu reusi sa-i ascunda sangele palid din obraji.
-Blondu’?
Respectivul era „spionul” lui Alex pe langa directorul agentiei de publicitate unde lucra. De fapt, avusesera dubios de numeroase intalniri pentru a discuta „afaceri” spre a imparti „barfe esentiale”, cum le numea Ana.
Alex puse paharul gol pe masa invinsa.
-Parca mi-a zis ceva... nu-mi amintesc exact... ceva de... o noua sefa a departamentului de creatie?
Ana inghiti in sec o ultima parte a micului-dejun.
_________________
Hell is empty. All devils are here...
[URL=http://imageshack.us] [/URL]
Wanna kiss an angel of sin? Just die... anyhow your soul is dead...
Last edited by Hot_Cookie on 28/08/2006 15:33; edited 1 time in total
| Recomandate |
Masturbator Private Star Shona River
Masturbator vagin concret care replică senzația unei starlete pentru stimulare intensă. Partea interioară texturat pentru senzații puternice, inserabil 26 cm pentru sesiuni lungi. Carcase detașabile ajută curățarea și păstrează materialul finit igienic pe |
depozituldesex.ro |
|
|
| 22/06/2006 23:04 |
  |
 |
Hot_Cookie
Wir Schliessen Uns Ein
Joined: 18 May 2006
Posts: 765
Location: 7 hills and one more... |
|
| |
|
Ana inghiti in sec o ultima parte a micului-dejun.
-Tu glumesti...
Alex isi clatina capul ca o pendula ce dezaproba trecerea tragica a secundelor.
-Dar... asta e grozav!
-Stiu... sopti matusa sa chicotind inlacrimata ca o pustoaica indragostita de-un Fat-Frumos adolescentin.
Dintr-un reflex comun se imbratisara impartasind acelasi sentiment diform prin batai calde de suflet. Alex se departa putin si-si smulse delicat cristalele agatate de gene. Ana ii zambi ca un soare de primavara.
-Na ca te-ai emotionat... Blondului ce i-ai facut?
Alex rase dragalas: prin transparenta-i radianta descoperai nuantele unui suflet de copil.
-Sa zic sincer, l-am pupat!
-Pai atunci... Ana ii intinse o petala de trandafir intr-o explozie de roz imaculat. Chiar era „ala” un obraz?...
-Poftim! Pupa-l.
Si parfumul fin, ce se dadea obraz cu dragalasa nerusinare, fusese sarutat. Alex iesi din bucatarie inconjurata de colorații ca o cometa, trecu pe langa scarile medievale fara sa clipeasca si-si scoase haina din dulapul intunecat de pe hol. Afara era toamna...
Ana lua vasele de pe masa si le baga in alta masina care astepta de mult vesela sa i se apese butonul. Toate aveau un buton. Oare si ea, Ana, avea unul? Si daca un „cineva’ uita sa-l mai apese? Dar nu vroia... De fapt, ce nu vroia: sa aiba, sa-l apese sau sa uite?
Un cap blond intra in bucatrie:
-Hei pustoaico, te las undeva?
-Ca de obicei...
Capul disparu inapoi spre hol vorbind parca singur.
-Da, mereu spui asta...
Deja si-o imagina pe Alex scotand limba strengareste. O exaspera acea viziunea blonda spre o tinerete trecuta, dar nelimitata. Si totusi avea dreptate. Mereu spunea asta. Un profesor o intrebase intr-o doara in pauza daca si-a invatat lectia. „Ca de obicei” raspunse. Un coleg: cum mai esti?. Fata cu care a stat saptamana trecuta la arte: Alo! Mai traiesti?!. Tipul care se lega de ea in fiecare zi cand iesea de la ore: Tot singura, papusa?. Povestea se derula intruna. Ciudat viata ei era ca de obicei, dar ce inseamna asta?
Un claxon ii puse in miscare sangele amortit in vene. Iesi rapid din bucatarie si trecand pe langa scari se uita la usa alba „asa cum fac de obicei... patetic.” Ana isi scutura capul alungandu-si ganduri nevrute, coada amazoniana lovindu-i usor gatul.
Rucsacul era langa dulap; si-l puse in spate. Sosetele ii zambira alb-negru o ultima oara inainte sa-si incalte tenisii exagerat de uzati. In fiecare zi isi promitea sa-si cumpere altii, avea cu ce slava Domnului! nu era carpa societatii, dar... La zece ani, fiind inconjurata de prieteni imaginari, Alex o intrebase zambind: „de unde ai atat suflet sa oferi atata viata?”... dar poate intr-adevar unele intrebari nu au raspuns...
Iesi din casa si rasuci cheia in usa o singura data: de doua ori inseamna deja prea mult. Alex ii facea cu mana din masina inca decapotabila: toamna se simtea doar in jocurile de frunze colorate si-ntr-un dute-vino al unei brize racoroase. Da, parca erai pe tarmul unui ocean cu reflexia divina innourata, iar voios curentul se distreaza in parul tau... atat de frumos...
_________________
Hell is empty. All devils are here...
[URL=http://imageshack.us][/URL]
Wanna kiss an angel of sin? Just die... anyhow your soul is dead...
Last edited by Hot_Cookie on 28/08/2006 15:35; edited 1 time in total |
|
| 23/06/2006 23:01 |
|
|
Hot_Cookie
Wir Schliessen Uns Ein
Joined: 18 May 2006
Posts: 765
Location: 7 hills and one more... |
|
| |
|
Da, parca erai pe tarmul unui ocean cu reflexia divina innourata, iar voios curentul se distreaza in parul tau... atat de frumos...
Ana pasi calm pe cararea din curte croita din pietre de iaz, pe care candva ea le culesese una cate una. „Copil fiind, vreau sa-ti alegi propriul drum” asa-i zicea Alex cu zambetul ei blond de pe-un mal de apa.
Fata intra in masina si schimba directia oglindei retrovizoare ce-i trada fata patata de nuanță amintirilor.
Urmarindu-i miscarile, Alex clatina dureros din suvitele-i usor buclate de vreme:
-Iti spun, nu-ti meriti frumosul chip...
-Doar iti demonstram ca nu-s narcisista...
Din nou Alex radea, si pe la colturi ochii radeau si ei, si rasul ei, si rasul lor era molipsitor.
-Bine tu!
Masina porni, si ea razand...
Casa in care locuia Ana impreuna cu matusa sa avea un aer nobil fiind mostenita din generatie in generatie, de secole. Locatia exacta ar fi putut fi aproximata ca fiind la capat de metropola, intr-un cartier destul de select. Astfel, liceul la care mergea Ana nu era departe, avand in vedere ca nici macar nu era un liceu, ci o scoala privata.
In cateva minute Alex o lasa in fata cladirii cu scari mari, de marmura: parea inaltata fata de vecinatate ca un templu divin.
-Okay... ai grija, da?
Ana cobori si pasi pe trotuarul presarat usor cu pete de frunze.
-O sa incerc...
Alex o privi pe deasupra ochelarilor fumurii, singura cochetarie pe care o practica, cu ochi scosi din vise albastre:
-Vin sa te iau?
-Nu e nevoie...
-Bine atunci. Ne vedem pe la cinci.
Si trimitandu-i pe aripi nevazute un sarut pe frunte, Alex disparu in orizontul de toamna cu parul fluturandu-i a parfum de primaveri.
Ramand singura, Ana isi simtea sufletul chinuit de framantari banale. Corpul ii era sfasiat de priviri? Vorbeau despre ea in soapte murdare?...
Dar de fapt nimeni nu o observa, era invizibila ca intotdeauna, si parca sustinea baza unei ierarhii stupide pe care toti o respectau. Stia toate astea, le simtea in fiecare colt de trup.
Isi masa umarul. Iar o lovise cineva in timp ce se delecta obsesiv cu imaginea picioarelor ei. In graba lor neinteleasa toti vroiau sa-i trasmita acelasi mesaj: esti respinsa?...
Ana se intoarse spre a privi scarile de un alb rigid. Ofta adanc si pasi trist: ziua ei buna se termina aici si acum...
_________________
Hell is empty. All devils are here...
[URL=http://imageshack.us][/URL]
Wanna kiss an angel of sin? Just die... anyhow your soul is dead... |
|
| 15/08/2006 10:50 |
|
|
Hot_Cookie
Wir Schliessen Uns Ein
Joined: 18 May 2006
Posts: 765
Location: 7 hills and one more... |
|
| |
|
De fapt, fiecare zi buna a ei incepea in dimineti cu miros de cafea si se opreau intr-un punct in care deveneau cea mai ingrozitoare zi din viata ei. Constiinta fiind de aceasta, Ana continua sa urce aceleasi scari in fiecare zi buna a ei...
Intra pe usile inalte, care, desi larg deschise, n-ar fi putut simula o primire calduroasa. Se indrepta spre ultimul dulap inainte de a face la stanga spre un alt hol plin ca si celalalt cu diferite „personaje” unite in grupuri infiintate din idioate cauze spre a realiza banale idealuri. Bineinteles ca Ana nu facea parte din nici unul si nici nu era tocmai interesata in a se alatura unuia cu atat mai putin cu cat oricum nimeni nu s-ar fi obosit sa o integreze.
Intr-adevar era un pic mai altfel. Se imbraca mereu la fel, parca dintr-o dorinta de a nu iesi din anonimat. Nu era tocmai bine-facuta, iar buzele-i ramaneau adesea in static avand in vedere ca nu prea vorbea, cu atat mai putin sa zambeasca, ferm convinsa fiind ca oricum nimeni nu s-ar bucura de zambetul ei. Da, era un pic mai altfel...
Ana isi deschise dulapul, particica ei de... acasa. Isi puse rucsacul jos si scoase obiectele de care avea nevoie pentru primele trei cursuri. Pana la pauza de masa nu trebuia sa-si schimbe clasa. Aceasta se afla întocmai dupa colt, a doua usa pe stanga. Isi incarca mainile cu trei manuale ridicol de grele, cateva caiete cu aceleasi coperti indoite si, in secret, pe ultime pagini schite din adanci tristeti dictate, iar pe deasupra vreo doua creioane de dimenisiuni incredibile, varfuri ascutite, o radiera personalizata cu pix întunecat si-o rigla zgariata. Cu pasi marunti parcurse holul ce-o despartea de coltul ei de clasa, unde, in sfarsit, va putea sa-si ascunda gandurile in maini. De ce nu o ajuta nimeni? Atata nepasare o racea prea tare, se saturase sa stea in amorteala... se saturase oare? Rusinata de proprii-le sentimente intra in clasa, isi baga cartile in banca mincinos de curata, la fel ca si mulțimea in care traia: mincinos de ideala. Se tranti pe scaunul incarcat, ca si sufletul ei, de poveri, mai mult sau mai putin fizice si-si ascunse fata in pumni. Asa facea mereu... Poate era prea dramatica, poate exagerat de timida, sau poate nu era vina ei. Oricum era de-a dreptul captiva corpului ei ca un copil cu suflet uitat...
9:00. Profesorul intra in clasa, imens ca intotdeauna, provocand agitatie si poate mai mult zgomot decat ar dori. Se uita suspicios prin banci.
-Murphy! Fa un efort si culege-te de pe jos.
Vizibil incantat de reactia profului, baiatul se ridica incet sub privirile complice ale celorlalti. Ana era prinsa intr-o altfel de lume...
-Hai nu-mi mai zambi asa ca sunt casatorit...
Clasa se foie. Era oare obisnuita cu bine-dispozitia profului?
-Vrei sa ma impresionezi, Murphy? Zi-mi ce e astazi.
-Ziua mea, domnule profesor. Speram sa fiu scutit.
-Atatea sperante... bine, sa nu zici ca sunt marlan... stai jos.
Adauga zambind:
-Pe scaun, Murphy!.
Privi din nou prudent pe fiecare elev in parte. Clasa amuti, dar intr-o tacere relaxata.
-Trevor...
Baiatul se ridica timid. Profesorul rase, si rasul lui parea urias.
-Da, hai ca nu te chinui azi. Ia loc.
-Multumesc, domnule profesor, stiti am avut ieri o zi ingrozitoare, am...
-Deja ti-am zis sa iei loc, ce ma aburesti atata? Vrei sa ma razgandesc?
Clasa rase, iar Trevor se aseza rosind ca o fata de la tara in mijlocul horei de la targ. Din nou profesorul isi studia voios clasa. Isi opri privirea, sufocand-o in negrul unui cap ascuns tragic in mainile crucificate pe banca intr-o imbratisare evaziva. Ana parea ca nu respira sub tumultul parului care-i incadra fata ca o cascada a mortii, desi era bine prins in coada clasica.
Profesorul se apropie si incepu sa bata cu doua degete lemnul rece al bancii. Spatiul ei atat de privat, protejat de o bariera ce-o crea in jurul ei de multi ani, devenea acum murdar fiind privit de atatia ochi prea pagani. Parca timpul se oprise in jur, fiind simtit numai de acele batai secundale. Erau acelea viteza sangelui in venele ei, simtita anemic de inima ei poate deja prea moarta pentru a...? Dar atata liniste... Oare chiar ii ascultau toti tic-tac-ul inimii?... Ana isi ridica capul incins de ganduri si intalni realitate care o bantuia. Intr-adevar, bariera se sparse...
Ana isi stranse mai tare parul eliberandu-si fata: obrajii purtau rosu in sanul lor cald. Profesorul zambi melancolic: degetele se oprira parca paralizate.
-Hmm... frumoasa dragostea, nu?
Centrul atentiei lor ieftine deveni, din nou, profesorul: cuvintele lui le provocase un soc. Clasa era muta ca o copila speriata de mostrii diformi de sub patul copilariei. Fruntea Anei se increti sub tumultul intrebarilor din capul ei.
-Zi-mi, esti indragostita? Sau dormi la ora mea?
Desi vocea era blanda, parca tonul se inasprea in a doua intrebare. Ana minti nevinovat cu frumoase nuante in obraji.
-Intr-adevar, domnule profesor, visam la cineva... aa, special... Va rog sa ma scuzati.
Profesorul rase isteric, oprindu-se brusc.
-Bine... Spune-mi, ce zi e astazi? Iar, domnule Murphy, ar trebui sa asculti, poate remarci ca ai fost nascut intr-o zi teribil de importanta.
Astfel, Ana incepu sa povesteasca o particica din istorie, iar timpul trecea, trecea, trecea... O asculta cineva? Pana si profesorul era obisnuit: Ana parea singura fiinta in care putea avea incredere ca intelegea. O putea numi inteligenta? Probabil, foarte posibil, si, in acelasi timp, original de adevarat.
Orele treceu... Pauza mare sosi ca intotdeauna... la amiaza, odata cu un soare invizibil. Afara era toamna...
De obicei Ana iesea ultima din clasa. Adevarul era ca ura pauzele, desi nu ar fi recunoscut asta niciodata. De fapt, toata viata ei era sustinuta pe o infinitate de minciuni! Se tot invartea in jurul acestei temelii, ocolind adevaruri inlacrimate.
Mama ei murise intr-un atac terorist... La inmormantare veneau prieteni de familie la micuta Ana si, vanzandu-i zambetul de papusa sparta, deveneau mai tristi. Ea nu plansese... In scurt timp tatal ei, inebunit de durere, isi ineca amarul in alcool. Deveni dependent... Afacerile se prabusira... Ingropat in datorii, fugi in strainatate. Pe Ana o incredinta lui Alex, cumnata lui.
-Ana, de acum vei sta cu mine. Vom fi bune prietene...
Alex isi pierdu infinite secunde seninul din priviri in ochii de-un negru apasat: cautau in departari invizibile lumini de stele si culori.
-Ma bucur... sopti Ana cu tremur de buze.
Dar nu se bucura... Alex simtea asta ca un pumnal de sticla in inima. Adesea incercase sa-i redea copilaria furata de-un destin poate prea crud. Trezise insa zambete false ce-i crispau tragic fata. Ochii de umbre ii tradau mereu sufletu, ocean cu strigate mute de jale. Alex renuntase. Dar cu timpul, in mod inevitabil, Ana se apropiase de matusa ei. Totusi niciodata nu vorbeau de trecut de parca era o carte demult citita si uitata intr-o cutie prafuita din pod.
Trecutul acesta era marea ei minciuna. Refuza sa creada ca era orfana sau ca tatal ei o parasise, desi acceptase toate astea, caci, in ciuda trecutului, nu era singura pe lume...
Da, de obicei, Ana iesea ultima din clasa. De data asta iesi întâia parca fulgerand. Cu greutatea orelor in brate – manuale, caiete, si altele – traversa holul surprinzator de gol, deschise usa de vis-a-vis si, impingand-o incet cu umarul, intra in baia fetelor, la fel, goala.
Isi elibera mainile pe-un taburet. Se apleca deasupra ghiuvetei respirand incet, dar atat de greu parca universul intreg ii apasa pieptul. Deschise robinetul. Pentru o clipa urmari cascada apei prabusindu-se umed intr-un alb abis. Cu un deget ucise infinitatea apei, simtind fiorii ciudati ai fiecarei moleculi. Ochii indoliati apasau firescul acela –apa sa curga?- de parca el ar fi marele pacat al constientului: apa sa curga?!. Clipi si-si afunda mainile in tumultul robinetului: apa se aduna rece in pumnii ei cu degete de pianista. Se credea moarta si departe, dar nu era...
Putea simti umezeala apei pe obrajii frumos colorati cu o roseata diferita de cea din ora, o roseata proaspata la fel ca racorea unei seri de vara. Opri robinetul si privi acel rosu ciudat din oglinda. Era al ei? Isi atinse fata... Obrajii ii zambeau ca un prim ras virgin al unui copil indragostit de viata, cu un roz vioi. Cum puteau ei sa minta atat de... „Atat de... mincinos”, pentru ca ochii Anei ascundeau adevaratele ei ganduri asa cum se ascundea dupa perdele luna in camera unui bolnav.
Nu mai privea oglinda. Se sprijinea pur si necomplicat de ghiuveta ca de un camarad de viata. Nu mai rezistase: obrajii aceia inviorati dupa spalat ca dupa o renastere purtau acel rosu naiv ca pe-o jignire. Cu ce drept radeau ei?! Radeau de ea... Normal! Era inevitabil. Se simtea atat de umilita: stia de ce radeau infumurati obrajii...
Privi din nou in oglinda si ca trasnit pe fata ei aparu un zambet. Nebuneste isi infipse mainile in par si-l lasa gratuit pe spate cu, ciudat, atat de senzuale ondulari. Negrul dezlantuit ii incadra frumos chipul facandu-l mai alb, mai angelic, mai străveziu si totusi de nepatruns, surprinzandu-i placut linia fetei rotunde. Isi zburli incet bretonul, care ii acoperea fruntea usor bombata –linia ei era in perfecta uniune cu nasul carn ca al unui copil- pana la carbunele spancenelor. Privi efectul. Obrajii devenira mai palizi: chicoteau meschin... „Stiu!” si cu un cutremur firav de maini isi largi cravata rosie cu negru din jurul gatului si... Se uita inca o data in oglinda. Obrajii erau din nou in flori, razand crud de timiditatea ei pudica. „Bine...” Simtind noi impulsuri isi descheie primii nasturi ai camasei enervant de alba, dar care ii avantaja corpul usor inaltat si extrem suplu, aproximativ gingas. Dermă alba a gatului respira eliberata, iar sanii mici scoteau timizi capuri aproape de nevazut, la fel de albe si inocente, fara insa a parea vulgari sau indecenti, poate doar adolescentini.
Ana arunca ultime priviri ucigase in oglinda si zarind obrajii rusinati de iesirea lor de mai devreme, zambi multumita. Le aratase lor. „De acum le voi arata tuturor!”. Un foc mocnea in ea gemand: o scanteie care parca reinvia calda. De acum nu va mai fi fata invizibila, sau fata timida din colt, sau „tocilara preferata a profilor”... Nu. Vroia sa-si cunoasca tineretea. Avea saisprezece ani si, in clipa aceea, intr-o baie de scoala, isi dadu seama ca vroia sa cucereasca lumea. Azi avea o pofta nebuna de viata.
Isi lua in fuga lucrurile de pe scaunel, deschise usa cu o agilitate uimitoare, si radiind din interior, Ana lumina intregul coridor cand iesi cu fulgere in privirea intunecata ca o seară furtunoasa. Cu pasi repezi se grabi spre coltul din stanga a holului, unde, dupa colt, se afla dulapul ei. Se apropie rapid si vrand sa faca stanga dupa colt se trezi deodata pe jos cu lucrurile imprastiate in jurul ei ca niste sateliti patetici. Cateva foi se desprinsera din caietele mazgalite cu atata pasiune zburand ca niste fluturi mototoliti in betia lor de o zi.
Pentru o clipa mintea ii paraliza. Niciodata nu i se intamplase asa. Adica de multe ori in graba lor tampita elevii scolii, elevi ca si ea si totusi nu chiar, o imbrancisera enervati de prezenta ei ca o umbra pe peretii albi. Chiar si azi dimineata... Adica era obisnuita. Dar, dand dovada de putere, ea rezista acestor „atacuri” ca o stanca suprema in mijlocul miscarilor batjocoritoare ale valurilor care tot veneau si plecau, si din nou veneau. Mai pe scurt, mereu ramanea in picioare nemiscata si impermeabila, poate chiar invincibila. Dar de data asta... Parca toate gandurile ei indraznete se prabusira odata cu aceasta cadere a trupului. Se simtea ca un actor care nu-si amintea replica, iar publicul incepea sa-si dea coate zambind cinic. Vroia sa se intoarca in baia tuturor sperantelor, desi stia ca obrajii vor rade mai rosu ca niciodata. Va sparge oglinda... numai sa reuseasca sa se ridice, caci ii era greu sa inalte macar privirea. Focul devenea din ce in ce mai rece inuntru. I se oprise deodata un nod in gat. Negrul din priviri stapanea cu greu lacrimile care se sufocau in ochi. Ii era atata ciuda pentru ca stia ca toti radeau de neputinta ei. Secundele treceau tragic si cu fiecare ii era mai greu sa se ridice. Vru sa se sprijine in maini, dar, stransi de-i intrau degetele in carne, pumnii incercau sa puna lacat lacrimilor. Incepu sa tremure... „Nu... de ce acum?... acum cand...”, dar gandu-i fu intrerupt tacut de valurile ce-i racoreau obrajii. Trunchiul ii se scutura incet sub ploia lacrimilor cand...
-Imi pare rau... Uite... ti-am strans lucrurile.
Inconstienta ridica privirea, ascunsa pana acum in parul ce cadea ca o inmormantare, greu si trist. Baiatul din fata ei ii intindea cartile zambind ciudat de frumos, seducator ar fi zis Alex, dar pentru Ana era doar straniu... Il privea lung cu ochii negri mariti si buzele intredeschise, la fel cu privirea, rosii. Cateva lacrimi inghetasera si ele atarnate de genele dese, dar scurte.
Zambetul pali stanjenit.
-Sunt un prost...
Privi trist gaurile negre care il absorbeau, facandu-l sa uite. Nu pareau sa aiba un capat, intrucat nu exista nici o lumina in inima lor: ochii fetei erau de o claritate neagra, desi erau la fel de misteriosi ca o usa inchisa fara broasca si fara cheie. Acest spatiu infinit, dar evaziv se continua in parul bogat care ii acoperea umerii, suvitele parca dansand o sarbatoare de care el nu aflase.
Timid, se apropie de ea si sprijinit intr-un genunchi ii smulse delicat umezeala ochilor imprastiata pe obraji, mangaindu-i pielea cu mainile lui care tradau o tărie nemasurata.
-Regret nespus... sopti el cu o voce, care de asemenea, ca si mainile, erau binecuvantate cu invincibilitate nemaiintalnita. Pentru o clipa Ana crezuse ca acel glas, in care totusi plutea blandetea, rasuna din lumina capruie din ochii care o invaluiau cu protectia lor. Nici macar un ecou nu mai radea de Ana. Acum era liniste in capul ei si desi capatase siguranta de a se ridica nu vroia sa o faca. Inca il privea muta de parca timpul se oprise fara sa observe si ei fusesera prinsi intr-o capsula, iar timpul incepu sa bata numai inafara ei. Putea sa se oglindeasca in acea privire mii si mii...
Baiatul ii culesese toate urmele lacrimilor de pe fata si acum o privea si el, dar se ferea de ochii ei parca temandu-se sa nu se arunce in ei sinucigas. Erau atat de negri... atat de... „Neexplorati... as vrea sa ii pot mangaia... dar...”. Se incrunta alungadu-si gandurile idioate. Avea un copil in fata lui, un copil care se spovedise in fata lui cu lacrimi spalandu-si pacatele pe care inca nu le avea. „Sunt un nenorocit... un prost... un...”
Vazandu-i incruntarea, Ana se sperie. Poate ca el era farsa. Ce proasta a fost ca a pasit in capcana acelor oameni. Parea ca nu mai vazuse un baiat in viata ei... dar el... atat de vigilent si mangaierea cu care ii aruncase lacrimile ca o fotografie prea veche. Cata siguranta. Si-ar fi dorit in acel moment sa poate sta in umbra lui mereu, dar... stia ca el radea de ea. Mintea lui era plina de batjocoriri si dupa un colt il asteptau „pretenii” sa le povesteasca ca totusi „tocilara” e mai fraiera decat pare. Locuit de acest fel de fiinte, Pamantul nu merita sa stea in jurul Soarelui...
„Oare la ce se gandeste?” si se aventura in necunoscutul negru...
-Te gandesti sa imi zambesti in semn ca ma ierti? zambi el la fel de luminos ca si ochii.
Ana rosi, desi nu vroia. Isi ura obrazul fin care mereu ii trada emotiile. Mereu isi dorise sa para rece si distanta si toti sa o urasca, atata timp cat nu se amestecau in viata ei, dar acum era inevitabil...
-Eu nu zambesc...
„Doamne... si cat sa ii dau? Cincisprezece-saisprezece?”. Baiatul ii intinse mana binevoitor de parca ii daruia o jucarie de Craciun.
-Da-mi voie sa te ajut...
Ana ii darui deasemenea mana ei cu degete destul de lungi si albe ca o mana de inger. Simti caldura mainii care o invaluia pe a ei ca un val protector.
O ajuta sa se ridice. Desi inalta pentru varsta ei, lui ii ajungea abia-abia pana la nas. Baiatul ii dadu drumul la mana vazandu-o pe picioare. Se apleca si mai stranse cateva hartii aruncate intre ei, le puse intre restul lucrurile Anei si le lua in brate.
-Unde e dulapul tau?
„CE?!?!”. In primul rand o observase cand dadu peste ea pe hol. Apoi se comporta cu ea prea frumos, deja nu mai era vorba de colegii ei. Acum vroia sa o ajute cu obiectele. „Clar: e extraterestru...” si ofta tulburata.
-Imediat dupa colt.
Baiatul o conduse pana acolo si astepta rabdator ca ea sa deschida. Ii dadu fiecare carte ca ea sa le poata aseza la locul lor. Cand termina, inchise dulapul usurata si rezemandu-se de el il privi. Cum de nu disparuse pana acum ca absolut orice vis?
Acum el isi tinea mainile elegant in buzunarii de la blugii largi care-si rasfrangeau greutatea pe niste adidasi de calitatea, dar un pic cam murdari. Ei... afara era toamna...
Ii urmari cateva clipe pieptul care se ridica si cobora incet in ritmul respiratiei lui parca calculate. Privea departe nebagand de seama miscarea de pe hol. Dintr-odata se intoarse catre ea sprijindu-se extraordinar de bărbătesc cu un umar de dulapuri si o privi studiindu-i abisul din ochi.
-E pauza de masa, nu? Imi permiti sa te insotesc?
Spunand asta intr-un colt de gura ii aparu un zambet.
Ana parea incurcata. Vroia sa isi petreaca pauza de o ora si un sfert cu ea? De ce?... Sa zica da?... Si prinvidu-l de jos parca dezgolindu-l de aura lui ii raspunse simplu:
-De ce nu?
Raspunsul asta ii cazu cu drag si acum zambea ca intaia oara, larg si calduros.
-Perfect... trebuie sa vorbesc ceva cu directorul acum, dar ne vedem in sala, ok?
Tonul ii era rugator, dar fara sa-l faca sa scada in fata Anei. Ea era dezamagita. Daca nu se mai intorcea? Daca Chiar glumise cu ea? Daca ajunsa in sala toti o vor arata cu degetul si el, in mijlocul tuturora, va rade cel mai zdravăn cu glasul lui, care ii rasuna acum in inima ca un ecou al unei melodii care te impresioneaza si nu stii de ce... Erau atatia daca in mintea ei, dar nu vroia sa-i tradeze pe nici unul.
-Cum vrei tu...
Baiatul dadu se plece aruncandu-i inca un zambet scos parca din filme si ii intoarse spatele. Ana ii privi spatele cu umeri largi, un spate, de fapt, un corp binefacut legandu-se usor mergand asa cum plecase, cu mainile in buzunare. Pe acest posterior de atlet ii atarnau dred-urile din sapca.
-Era sa uit. Tom Kaulitz, numele asta sa-l dai in caz ca dispar in mod misterios si nu apar in sala. Oricum... vreau o masa de doua persoane.
Si disparu pe holul din dreapta facandu-i cu ochiul.
Ramasa singura, Ana ofta. Oricum de fiecare data lua o masa de persoane. Dar, fata de azi dimineata, cand totul parea si era normal, cand putea sa-si aminteasca ce inseamna „ca de obicei” pentru ea, acum era confuza si parca viata ei incepea acum stralucitoare si zgomotoasa ca o fanfara pe o strada parasita. „Ca de obicei” era departe...
Stiu ca e lung, si mai ales plictisitor pt voi, si cred ca nimeni nu va ajunge sa citeasca randurile astea, dar ca sa ma explic pentru lipsa de actiuna (daca o pot numi asa) trebuie sa zic ca initial chestia asta nu era un fan fic, dar mi-a trecut prin cap: "Hey, what the fuck?" si asa ca l-am bagat pe Tom aici... si... va ramane un fan fic de acum... chiar daca nu se oboseste nimeni sa citeasca... 
_________________
Hell is empty. All devils are here...
[URL=http://imageshack.us][/URL]
Wanna kiss an angel of sin? Just die... anyhow your soul is dead... |
|
| 07/09/2006 18:41 |
|
|
|
|
You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot vote in polls in this forum
|
|
|
